Plestioara - iglu

Data: 29 ianuarie 2012

Traseu: Valea Usturoiului - Plestioara

     E 29 ianuarie, iarna, frig, zapada, toate asezate aparent cum ar trebui sa fie, in plus e duminica si e aproape pustiu, doar un camion de transportat lemne rasturnat in Valea Usturoiului ce isi cauta soferul dezechilibrat , si o trupa de oameni cu o macara ce incearca sa-l „resusciteze” aducandu-l pe drumul cel bun. Deci in zona suntem noi cinci si cei sapte „pitici” tot prieteni cu padurea , dar mai ales cu lemnele care zac de data asta pe fundul vaii ca niste pesti decapitati, cu spinarea rupta, incapabili sa mai inoate.

             Zona cu pricina e chiar langa izvor de unde trebuia sa ne umplem bidoanele cu apa pentru constructia iglului, dar nu suntem lasati pentru a nu incurca, nefiind echipati pentru a primi un cablu peste fata.

       In scurt timp imaginea camionului rasturnat si sentimentul ca “This ain’t no technological breakdown/ Oh no, this is the road to hell” se estompeaza, ca si cand nu ar fi existat, datorita frumusetii peisajului inconjurator, a  drumului ce se ingusteaza intr-o carare batatorita, uneori blocata de copaci rasturnati de data asta natural.

Lucrurile alterneaza, peisajele se schimba, natural sau nu, conteza sa nu ne lasam intimidati. Astfel ca datorita unui PET de bere, atarnat intr-un copac, eu am reusit sa sur“prind” soarele in “sticla” fumurie.

Zapada era prafoasa, cu ea nu se poate construi nimic, dar daca o dadeam jos de pe straturile inferioare de zapada mai compacta, am putea avea un material bun de iglu. Pentru aceasta mai aveam nevoie de o coada la lopata ce am adus-o. La propunerea si indicatiile lui Marius am ales un brad rupt, tot din cauza zapezii si i-am taiat varful, urmand al fasona la refugiu. Eu l-am taiat Marius si Mihai S. l-au carat, ce mai, lucru in echipa.

Pe ultima portiune de urcus spre refugiul de pe Plestioara, am urmat cararea facuta de Marius si din cand in cand a unui lup, cu o zi in urma.

Pe cand am ajuns si eu, era 11 trecute, in refugiu arzatoarele erau deja aprinse si zapada era la topit in ibric, pentru ceai.

Dupa ceai a urmat siesta, eu intre timp pregatind bradul pentru a deveni coada de lopata. 

       O data lamurita coada am testat cu ea zapada si dupa cum am banuit erau sanse de a face iglu cu zapada veche de dedesupt. Zapada avea in total o grosime de 50, 60 cm, din care au ramas, dupa ce am eliminate partea fina, 30, 40 cm de zapada compacta. O data demonstratia fiind facuta ne-am impachetat si am pornit-o spre partea vestica a muntelui, ca sa avem parte de soare pana la apus.

Trecerea nu a fost fara peripetii zapada ajungandu-ne pe alocuri pana la brau incetinind, aproape oprindu-ne inaintarea; in astfel de momente zambeam la ideea ca daca ar trebui sa fug de ceva, nu as putea nici in ruptul capului,  trecand cateva zeci de secunde bune pana ce imi faceam loc suficient pentru a-mi scoate piciorul.

In poiana am identificat un loc potrivit pentru iglu si am inceput construirea lui la ora 14, Marius la cladit - finisat pe interior, Mihai S. la transportat – finisat pe exterior si eu la taiat blocuri de zapada – pozat si, restul la admirat  peisajul.

Primele niveluri au mers relativ repede, chiar daca nu prea s-a lipit zapada in crapaturi, dar asta s-a dovedit a nu fi atat de important.
La un moment dat ne-am dat seama ca nu am avut suficienta inclinare si daca continuam asa se uneau peretii in ceruri, deci am schimbat un pic marimea blocurilor si am dat o inclinare mai mare zidului.

Dupa vreo doua ore ne-am dat seama ca a zburat  timpul, Marius a apasat butonul rosu si  productia a fost oprita. La cantina se oferea zacusca. Mihai S primul, altcineva nu a mai urmat , dar nu pentru ca nu a ramas nimic dupa el, sa nu intelegeti gresit. Ca pe santier suna alarma si din nou suntem pe meterze. Ultimele placi care ne dau un pic de furca sau mai bine zis de lopata sunt puse pe inserat. Geamul (gheata in forma de cerc) adus de Marius am uitat sa-l punem, bucurosi ca sta structura in picioare.

Reusim sa facem si pozele de rigoare la igloo si la apus cu ajutorul trepiedului. Ne grabim un pic deoarece in cei doi colegi ai nostrii Mihai L si Gabi a cam patruns frigul, deja cautand diferite metode pentru a se incalzi.

E ora 18, soarele a coborat sub dealuri,  parasim  noua noastra locuinta, eu  gandindu-ma daca se va caza cineva sau ceva in lipsa noastra; as fi bucuros.  Mihai S si eu coboram satisfacuti ca e intuneric, dar nici restul grupului nu se plange, fiind intr-o zona cunoscuta de toti, extensia cartierului lui Marius; dar in acelasi timp atenti si vigilenti la fiecare pas.

Pe drum am avut timp sa digeram realizarile din acea zi. Eu mi-am dat seama ca am construit  ceva ce in copilarie nu am reusit, neavand forta si vointa necesara sa duc pana la capat proiectul. In copilarie iglul meu era doar un zid rotund fara capac, acum chiar avea capac si era locuibil si de aceea eu imi pun la dispozitie determinarea celor care vor dori pe viitor sa faca asa ceva.

Iti multumim ca ne-ai urmarit, vizionare placuta in continuare si cararile sa ni se intersecteze pe munte.