Ignis 16 oct. 2011

Totul a inceput prin vara, cand eu impreuna cu bunul prieten de drumetii, Marius, ne-am gandit la o tura de Ignis, dar sa fie diferita de cea clasica, punct albastru, traseu neterminat, probabil s-o fi terminat vopseaua pe gardul de la tara…. Pana la urma am ales un traseu mai putin umblat, care porneste de la “Coloanele de la Limpedea” din Ferneziu, trecand podul peste raul/valea Firiza, apoi face stanga pe strada Ecoului. Imi aduc aminte foarte bine, “n-oi uita-n veci”!

            Vorba unui coleg de munca, era o dimineata de duminica si cum mergeam pe str. Ecoului, cainii incep sa latre, ies cativa oameni afara, noi cautam cararea, cararea nicaieri. Am uitat ca traim in Romania, strada fiind destul de mica, vecinii si-au impartit drumul intre ei si au facut gard, astfel nu mai aveai pe unde trece ca sa ajungi in padure. Incepem sa vorbim “singuri”, ne retragem cativa metri, coboram in albia raului, traversam, urcam in amonte cativa metri, si o luam pe o vale ce dadea in traseul nostru. Poteca e noroioasa la inceput, dar apoi continua frumos pe o creasta impadurita. Aici ne gandim ce bine ar arata copacii ruginiti si ne gandim sa reeditam tura in toamna.

Asa ajungem in octombrie 16, 2011. O tura tot de duminica, la care pe langa vechea formatie (Marius/eu) se adauga si Sebi. Dupa ce cu greu reusim sa ne “sincronizam” ceasurile, pornim din Baia Mare, din statia de la Canal 7 eu, impreuna cu Marius, cu autobuzul nr.1 spre bifurcatia Baraj. Pe Sebi il culegem de pe drum, din statia de pe Platoul Bucuresti. Ajungem la Coloanele de la Limpedea, unde coboram, lasam strada Ecoului in stanga si o luam pe drumul principal, pana la prima ramificatie la stanga, sperand sa gasim un bucata de pamant a “nimanui” sa putem trece de case, spre padure. Mergem o vreme, ajungem in capatul aleii unde era o casa. Marius zice sa ne intoarcem, eu zic sa mergem, Sebi analizeaza situatia, se uita la casa, vede ca e mai “jerpelita” si zice ca e parasita, sa trecem prin curte, aveam de mers vreo 20 metri pana la padure. Il convingem si pe Marius si o luam pe aici. La inceput desis de fag avand crengile ude, cu o zi inainte a plouat, iar in zonele mai reci a fost lapovita si ninsoare, peste noapte bruma, iar acum toate se topeau in capul nostru. Norocul nostru, ajungem repede intr-o padure mai rara si mai mare. Cu aceasta ocazie scot aparatul din rucsac si il surprind pe Marius, care o luase inainte pana sa imi desfac rucsacul.

Prima portiune prin padure e mai noroioasa, TAF-istii avand si ei trasee pe aici pentru taiatul lemnelor, insa dupa vreo 20 de minute scapam de noroi si ajungem pe drumul de “creasta”, incarcat din belsug cu frunze ruginii. In locurile mai batute de vant copacii erau dezgoliti binisor de frunze. Continuam drumul, intr-un ritm grabit, apoi facem o pauza pentru hidratare, ocazie cu care gust din “sucul” lui Sebi, un amestec de bautura carbogazoasa cu o portocala si apa, fara insa sa completeze cu zahar, spre supararea mea. Marius trage si el o dusca de apa de izvor, in timp ce toti admiram un copac ciudat, parca rasucit din interior, coaja era relativ normala fara urme de rasucire a crapaturilor, dar avea nervuri proeminente, ca si silueta unui animal intr-un stomac de sarpe.

O luam din loc, mai inaintam o vreme, povestind tot felul, vrute si nevrute, eu impreuna cu Marius vroiam un ritm mai alert pentru a ajunge mai repede sus, Sebi incerca sa ne convinga sa mergem mai linistiti, spunand ca ne grabim degeaba, ca oricum o sa ajungem si pe Ignis. In prima faza eram de acord cu Marius, avand foarte multe ture impreuna,  eram familiar cu stilul lui de mers si oarecum gandeam la fel, “Sa ajungem pe lumina acasa”. Apoi mergand si povestind, am mai mestecat un pic vorbele lui Sebi dandui dreptate, nu aveam nimic de pierdut daca mergeam incet/normal, doar ca faceam tura mai linistita si mai placuta. Astfel aveam timp berechet pentru poze, ajungeam mai tarziu pe platou, mai tarziu inseamna ca soarele e mai jos, inseamna lumina mai buna pentru poze. Singurul dezavantaj era ca ne prindea noaptea la intoarcere, pe drum, lucrul care s-a si intamplat. Dar pana acolo mai aveam de urcat inca vreo 3 ore.

Discutia principala, pe poteca, era legata de dorinta noastra comuna de a intemeia un club, pentru a promova intoarcerea catre natura si pentru ai face pe oameni sa inteleaga necesitatea protejarii mediului. O actiune de curatire pe an nu face mare branza, trebuie inteleasa protectia mediului ca o actiune preventiva, nu trebuie vazuta ca o actiune post-eveniment. Daca in loc sa strangi gunoaiele, ai arunca mai putine, ai fi mult mai castigat.

Noi oricum nu ne intelegeam sub nici o forma, dar divergentele si discutiile in contradictoriu ne atrageau cumva, asa cum se “cearta babele” (sunteti ca niste babe), practic asa si eram, nu stiam pe cine sa vorim de rau, care are o atitudine mai rea/buna in turele noastre. Pe traseu, pe portiunile mai umbroase gasim si zapada, intr-un strat foarte subtire, adevarat, dar foarte deosebit. Apoi ajungem la un drum forestier, unde avem o vedere frumoasa spre stancile de pe Varful Ignis. Copacii mai aveau in zona aceea zapada pe ei, in partea dreapta lespezile de sub Ignis, pe unde va merge si traseul nostru, in contrast frumos cu stancile proeminente de pe marginea platoului. Aici, la inceputul drumului forestier, este o zona mai deschisa, ca si o mica poienita, soarele mangaie frumos imprejurimile, iar noi hotaram sa facem o pauza de masa e deja ora 12:20, suntem pe drum de vreo 3 ore si 20 de minute, parca am merita si ceva de mancat. Marius scoate un sandvici, Sebi vine si el cu ceva de acasa, eu scot salamul cumparat in graba dimineata, painea, apoi imprumut cutitul lui Marius. Aveam si eu unul de bucatarie, in rucsac, dar al lui Marius taie mai bine, cu toate ca e destul de incomod de taiat, avand lama scurta.

Cu greu ne urnim din loc, dupa ce am ne-am lenevit bine, dar gandul ca mai avem multe de vazut in acea zi  ne revigoreaza si ne da oleaca de energie. Mergem pe drumul forestier, ajungem intr-un loc cu bolovanis, unde gasim un copac foarte frumos colorat, in contrast cu ceilalti arbori inca verzui, “pusc” o poza, apoi mergem mai departe. La un moment dat parasim drumul, care continua pe curba de nivel si urcam drept in sus pe o coama. Dupa cateva minute de mers incep sa apara stanci de diverse forme si marimi, apoi in scurt timp ajungem in partea stanga a lespezilor. Aici mai pierdem o bucata buna de timp incercand sa surprindem cum putem mai bine frumusetea stancilor. Cum pozam si povesteam, de nicaieri apare un alt drumet, dam “buna ziua” sau da el prima data  “buna ziua”, nu imi amintesc bine. Ne intreaba pe ce traseu am venit, unul din colegi ii explica, apoi el ne povesteste despre o veche poteca ce era mai demult in zona aceea, poteca ce mergea pana in Negresti, dar care azi, nu mai este in folosinta, de ce? probabil din indiferenta, vanatorii din ziua de azi vin cu arma, isi revarsa “entitatea” din masina 4x4 care i-a carat pana acolo si apoi impusca vanatul fugarit in bataia pustii, pusca cu luneta, sa vezi perfect inima prazii… Asta ar fi unul din motive, e tare usor de criticat de aici din tastatura… Schimbam apoi cateva vorbe legate de traseu, ne recomanda o varianta foarte frumoasa dar un pic mai dificila, o refuzam, eram cam in urma cu programul, il intrebam daca urca pe Ignis, ne spune ca nu urca, urmeaza un traseu pe curba de nivel. Mi-a placut felul in care a povestit tot, se vedea ca ii place si se simte in largul lui in padure, apropo noi eram in hanorace si geci de toamna , el avea “decat” un tricou. Ne luam ramas bun, iar apoi continuam drumul spre Ignis, daca as mai continua cu toata povestioara, as adormi cu fata pe birou, si asa e tarziu acum, in timp ce scriu aceste randuri (22:30 si sunt treaz de la 6, iar maine o iau de la capat…).     

Eu raman in urma incercand sa surprind un cadru mai “rasarit”, Marius o ia inainte cu Sebi, ii urmez si eu la scurt timp, dar recuperez cu greu mica distanta pe care o au ei in avans, din cauza terenului destul de accidentat combinat cu apa topita din stratul subtire de zapada. Marius ma striga la un moment dat, eu ii raspund, ii zic ca is “okay” apoi continua incet sa urce. Ajungem la un gol de unde putem observa lespezile, printre crengile ruginite, insa noi urcam inca un pic, deasupra lor este o mica terasa, de unde putem observa mai bine imprejurimile. Ajunsi acolo, facem o alta binemeritata pauza de mancare, mai schimbam doua vorbe si acumulam niste vitamina D, tolaniti pe spate, absorbind incet, dar bine, umezeala din stratul superficial al solului. Eu servesc mai departe din ruda de salam, cu acelasi cutit imprumutat de la Marius care serveste inca un sandvici, Sebi serveste ceva preparate pregatite de acasa.

Incepem sa urcam, iar, urmeaza o zona cu iarba foarte faina, inalta (unde nu a fost culcata de zapada) si galbena, apoi un amestec de copaci verzi/ruginii. Noi continuam sa urcam, la un moment dat Marius o ia in dreapta, iar eu il urmez pe Sebi, prin partea stanga, o mica greseala din partea mea. Ajungem intr-un punct foarte nasol, Sebi se decide sa urce printr-o zona unde nu se putea “asigura” decat de cateva fire de iarba ude, fixate pe un perete de stanca, in cativa centimetri de sol. Ma uit la el, mirat la inceput, apoi il vad ca se gandeste serios sa urce pe acolo, imi aduc aminte de un afis de la cariera din vale: “-Familia te asteapta acasa viu si nevatamat!” … in fine, el urca pe acolo, incerc si eu, mi se pare destul de nasol, si renunt. Ma intorc cativa metri, gasesc un jgheab relativ mai accesibil, erau cativa copacei ce pareau cat de cat fixati mai bine, reusesc sa ma “tarasc” pe aici. Marius era ajuns deja inaintea noastra, ocolind un pic prin dreapta. Mai inaintam impreuna, ajungem la un alt gol, de unde putem observa “Ticlazaul” si Pietroasa Baitei in departare. Urmeaza inca un hop mai interesant, peste un pietroi destul de mare si aproximativ sferic turtit, fara a putea avea cumva o priza buna. Sebi o i-a din nou inainte, dupa care se intoarce si imi da si mie o mana de ajutor. Urmeaza  o stanca interesanta, seamana un pic cu un cap de om, iar de acolo in 10 minute ajungem pe platoul Ignisului. Din cauza vantului destul de zdravan ne refugiem pe stancile din partea barajului, unde facem cateva poze cu lacul si padurile din jur, Marius cu Sebi urmaresc harta si se uita spre Piatra Bulzului pentru a cauta o ruta mai usor accesibila, spre nu stiu ce traseu aveau ei in gand. Eu ma invart pe acolo, cautand ceva interesant de pozat. Dupa o vreme o luam din loc, spre antenele din varf, acelasi vant incepe sa ne sufle fetele obosite, ne tragem caciulile in cap, eu pun si gluga de la geaca, ca sa tina mai bine de cald. Ajungem la antene, eu vroiam sa coboram pe triunghi rosu, prin capatul platoului, pe un traseu mai lung dar mai usor accesibil, Marius este in prima faza de acord cu mine, ne apucam sa facem niste poze, intre timp vin doua rafale, care ii schimba parerea despre varianta noastra de intoarcere si decide impreuna cu Sebi sa coboram pe punct albastru… Zis si facut, facem cale intoarsa spre antene si coboram incet spre traseul punct albastru. La masa de lemn din marginea platoului facem ultima pauza de masa, iar dupa aceea incepem coborarea spre Ferneziu.

Urmeaza o zona cu stanci, mai abrupta, unde ma iau la intrecere cu Sebi, apoi o padure de brazi mai intunecoasa. Continuand traseul intersectam drumul forestier parcurs si la urcare, intr-o alta portiune. Apoi trecem printr-o padure mai inalta de foioase, cateva ramasite de ferigi, mult teren arat de porcii mistreti, apoi borcutul, de unde nu mai alimentam, cineva a luat galeata de cupru si a inlocuit-o cu una de “lavabil”, cat ar putea rezista una de material plastic acolo?... fortata de diferentele de temperaturi dintre vara/iarna, plus ca pierde foarte mult din autenticitate. De aici intram in scurt timp pe drumul din Groapele Chiuzbaii, ajungem la intersectia cu traseul de Baia Sprie-Ignis, noi continuand spre Ferneziu. Dupa vreo 40 de minute ajungem si in statia de unde am pornit, asteptand autobuzul.

Cam atat despre tura noastra din 16 oct. 2011. Mihai