Traseu: Baia Mare - Iricau - Culmea Bartosa - Plestioara - Valea Usturoi
Intr-o duminica insorita si calduroasa am pornit sa facem ce ne-am propus, adica sa umblam prin padure. Da, se anunta calduroasa si asa a si fost.
Traseul nostru incepe undeva, poate in vise si se continua cu picioarele pe carare, directia nestiuta, pastrand farmecul orientarii pe loc.
Am gasit o padure toropita (tropicala) ce continua sa sufle prin crapaturile pamantului, fortand selectia naturala a celui mai puternic fie si el un fluture, o gaza (gazela). Da si am gasit viata chiar daca nu este apa suficienta, chiar daca temperatura ridicata te topea, ingreuna respiratia.
Incepand cu paianjenii, mai multi si mai vii ca niciodata, ce-si tes panza peste tot, fluturi, flori, muri, bondari, albine, broaste, soparle, lipitori, pasari, caprioare si cate si mai cate nevazute, neauzite de noi. Unele atente, precaute sa-si conserve energia pentru vremuri mai umede, altele savurand uscaciunea.
Traseul nu a fost greu nici prea lung, dar temperatura ne-a apasat pana ce a iesit zeama din noi, cocosati cu mersul ca la 80 de ani.
Un luptator destoinic, feriga, prezent in poieni cu radacinile la adancime e un exemplu de rezistenta, o planta a viitorului nostru calduros.
Pe malul Iricaului ne-am stabilit traseul, culmea pe care sa o urmam si am plonjat in vale, pentru a urca din nou. Am ales o culme cu portiuni despadurite, pentru vizibilitate si noutate, am ocolit varful Feriga intrand pe marcajul cruce albastra si ne-am indreptat spre Plestioara, neurcandu-l. A fost un traseu sinuos, evitand varfurile si transpiratia masiva.
La un moment dat ne gandeam ca suntem singurii oameni la plimbare prin aceste paduri, dar am fost surprinsi vazand doi drumeti ce cautau Plestioara; i-am reorientat si ne-am vazut de drum.
Pe intreg traseul ne-am ghiftuit cu mure, chiar am reusit sa strang intr-un recipient si pentru ce-i de acasa.
Sper ca v-am dovedit ca exista viata (dupa moarte) pe seceta si o tura posibila pe caldura. Recunosc ca gandul imi mai fugea la turele din iarna friguroasa, cand cautam soarele sa ma incalzeasca. Nu le pot avea pe toate si trebuie sa ma multumesc cu ce imi da natura in prezent, sa imi deschid ochii la frumusetea ascunsa visatorului...
...
si la inceput a fost gandul ce ne-a faurit visele, care ne-au purtat departe de cararile umblate ignorand prezentul viu si nu rareori fermecator.
2 comentarii:
Felicitari pentru articol, frumoasa abordare ;-) . Ture faine in continuare... candva, voi reveni si eu. Carari cu soare!
Faine murele
Trimiteți un comentariu