Pe varful Iricau cu sacul

Data: 19 februarie 2012
Traseu: Baia Mare - Varful Iricau

Salutare si o zi buna.

In padurea cu alune, dar mai mult cu ghinzi, aveau casa – partie - doi – trei pitici, adica noi . Asa incepe povestea si defapt asa se si termina. Stai nu pleca!

Mai era o varianta: La un pas deschisa-i partia si s-apropie de ea, trei barbati atat de simpli dupa vorba dupa parazapezi; intr-o padure cu mistret ... Acum, sincer mai am si a treia varianta, dar o las pentru data viitoare :).

Deci se vede si se intelege ca ne-am luat desaga in spinare sa testam zapada din 19 februarie 2012 , in mai multe feluri si se pare ca varianta in care ni s-a opus cel mai putin a fost prin alunecare.

Asa ca am deschis sezonul pentru punga pe Iricau.

Primele partii le face Mihai pe Piatra Talharului. Eu il sustin cu fotografii si Marius cu idei nastrusnice.

Urcarea pe prima portiune se dovedeste a fi destul de usoara, ca in cele din urma pe Iricau sa fie mai grea, neavand prea multe urme vechi de animale, sub zapada, afundandu-ne binisor. Apropo, spre Piatra Talharului eu si urmat de Mihai urcam pe anumite portiuni doar pe urme de animale, nestiind exact pe unde e cararea, adaptandu-ne, mergand si in patru labe, la tunelurile facute prin tufe si maracini.

La prima partie serioasa particip si eu, prinzand gustul repede. Viteza si lipsa controlului ne dau dozele de adrenalina si independenta . In plus, mai e provocarea de a poza oameni in miscare/viteza, Mihai avand idei tehnice de realizare a lor.

Soarele isi mai face aparitia pe alocuri, spre bucuria lui Marius, el nevrand sa participe la alunecare si fiindu-i frig. In cele din urma el o ia din loc si noi il urmam , dar nu fara a mai face niste coborari cu punga.

Pe la ora doua ajungem si pe Varful Iricau, in plin vant si frig. Ne cautam un loc mai ferit , il amenajam si ne punem la masa, vorba vine ca masa nu era si nici tacamuri.

Pentru a nu pierde partiile cu atat „efort” lustruite ne retragem pe unde am urcat. Si ne-am dat, ne-am dat, ne-am dat pana nu ne-am saturat, dar era tarziu si Marius deja in fata.

Constatam ca avem urme proaspete de animale peste urmele noastre, iar Marius chiar reuseste sa surprinda un mistret inaintea lui. Linistea se sparge o data cu venirea noastra, a mea si a lui Mihai, pompati cu adrenalina de la derdelus in plus, nici unul dintre noi nu a mai vazut un mistret asa de aproape, la un copac distanta.

Norocul nostru a fost ca mistretul sta prost cu auzul si ne-a suportat o vreme chicotele, cautandu-si mancare printre radacini, dar in cele din urma ne-a intors spatele si a plecat parca plictisit, dezamagit de nepriceperea noastra. Asa paros cum era, ascuns dupa stejar, doar cu fundul afara, m-am gandit pentru cateva secunde, ca ar putea fi Yeti si nu un porc, ce interesant era atunci.

Mai in jos, intalnim un adevarat labirint de urme lasate de animale, Marius vazand chiar si o caprioara tanara .